Telepatia demonstrată 99,99%. Forța de Impact a Gândirii.

Un experiment.

Într-o zi din vara anului 1976, împreună cu un grup de specialişti în neurofiziologie, electronică şi cibernetică, urmăream în laborator un subiect care părea să sfideze prin capacităţile sale legile cunoscute în funcţionarea creierului uman. Rând pe rând, fiecare dintre noi, la dorinţă, putea transmite mental diverse mesaje pe care subiectul le recepţiona după un anumit timp, fără să piardă aproape nimic din conţinutul transmis.

Experiență după experiență se derulează cu o reuşită nesperată. Se transmit cuvinte, fraze, ordine de acţiuni. Se iau măsuri de precauţie pentru a înlătura orice subiectivism din partea noastră, orice posibilitate de fraudă din partea subiectului. Se dau ordine contradictorii pentru a deruta subiectul. Rezultatul este totdeauna acelaşi, când ceea ce i se cere subiectului se înscrie într-o anumită arie de posibilităţi, precizată deja înainte de începerea experimentului.

Ne aflam așadar în fața acelui fenomen atât de contestat de unii, aparat cu înverșunare de alții, de transmitere a informațiilor de la un creier la altul pe alte căi decât cele obișnuite. Ne aflam în fața unui experiment real de telepatie. Este adevărat fenomenul? Care sunt legitățile lui? Este posibilă cunoașterea lor? Cu aceste întrebări aveam sa întreprindem unul din studiile cele mai fascinante, menite să lumineze un colț infim din vastul câmp în care se proiectează enigma existenței noastre.

Definiții.

Mai întâi am dori să discutăm accepțiunile actuale ale termenului de telepatie, care, după cum se știe, înseamnă „afecțiune la distanță”. Dacă în cazul omului poate fi acceptat „tale quale”, la alte niveluri biologice unde, după cum vom vedea, se presupune de asemenea că există – este mai dificil de admis ca atare. În limbajul cercetătorilor și comentatorilor ruși, întâlnim frecvent substituirea termenului cu cel de „radiocomunicație biologică” sau de „transfer de informație biologică”. Cum nu s-a demonstrat încă implicarea unor unde radio în transmiterea informațiilor biologice de la un creier la altul, preferăm să păstrăm termenii de biocomunicație și de transfer de informație biologică. Au cel puțin avantajul de a se insera în limbajul științific modern. Fiecare epocă își construiește un limbaj propriu.

Gândul – o forță.

Problemele ridicate de fenomenul de biocomunicație în afara limbajului, prezent la nivelul întregii lumi vii, de la formele cele mai simple de viață până la om, induc în planul cunoașterii teoretice ca și al realității practice consecințe mult mai complexe decât par la prima vedere. Dacă telepatia există, atunci nu mai poate fi redusă la dimensiunile unui joc amu­zant de societate. Realitatea reclamă în primul rând o realitate fizica, Norbert Wiener aprecia că fenomenul va constitui un obiect real de cercetare științifică atunci când i se vor găsi corelații fizice, care efectiv trebuie sa existe.

A spune că o intenție, o dorință de acțiune se însoțește de materializarea unui câmp energetic în spațiul ce ne înconjoară, așa după cum pare să rezulte din cercetările de până acum, în parte deja prezentate, reprezintă pentru cel neavizat, limitat doar la noțiunile clasice cunoscute, o afirmație hazardată!

Chiar dacă în prezent nu dispunem de mijloace foarte riguroase de certificare a câmpurilor energetice emise de organismele vii, toate premisele duc spre afirmarea existentei lor.

Dacă telepatia există, atunci trebuie să admitem în mod logic că s-a transmis ceva între experimentator și subiect, altfel spus, intre emițător și receptor. S-a transmis desigur o informație elaborată în creierul emițătorului. Informația, după cum știm, nu poate fi transmisă fără un suport energetic, un vehicul. Acest vehicul trebuie în consecință sa fie un câmp energetic. Nu cunoaștem încă natura acestei energii, toate experimentele de descifrare au eșuat, ceea ce nu înseamnă că ea nu există și nu va fi găsită cândva. Am comentat mai sus(undeva în carte) interferențele sale cu energia bioelectrica.

Din experimentul realizat de noi au rezultat o serie de aspecte care, chiar dacă nu permit concluzii, oferă șansa unor ipoteze.

Recepție și conștientizare.

Receptorul avea nevoie de o stare psihică particulară, constând într-o îngustare a câmpului conștientei cu limitarea stimulilor veniți din afara organismului. Solicita absenta zgomotelor din jur și își bloca vederea. Automat apoi intra într-o stare psihică particulară propice unei astfel de recepționări(Stare greu de definit exact. Ritmul respirator era accelerat, amplitudinea respirației mărita, iar câmpul conștientei părea îngustat).

Hotărârea asupra a ceea ce doream să transmitem și desemnarea celui ce urma să transmită erau fixate în comun, subiectul receptor aflându-se în acest timp în afara incintei, însoțit de un colaborator, el însuși străin de conținutul mesajului propus a fi transmis. Prin stabilirea ad-hoc a mesajului doream să înlătu­răm orice posibilitate de cunoaștere prealabilă a sa. Mai mult, unele mesaje, ca numerele de telefon, nici nu le pronunțam. Erau scrise pe o hârtie, care după ce se citea era imediat distrusă.

O dată precizat mesajul, subiectul era invitat în laborator și i se indica cine va fi emițător. Este interesant aici de relatat că subiectul, deși lucra doar cu un singur emițător, cerea ca toată lumea prezentă să se concentreze spre același scop, precizând că îi facilitează recepționarea mesajului. Ca emițători au urmat pe rând fiecare din cei 5 experimentatori prezenți, După un anumit număr de repetări, s-a constatat în mod evident că se obțineau rezultate mai bune în cazul anumitor emițători, timpul necesar subiectului pentru recepționarea mesajului reducându-se uneori la jumătate.

Într-un interval de timp care a variat intre 2 și 5 minute, receptorul se concentra asupra mesajului transmis, cu vederea blocata și mâinile întinse, probabil și pentru a evita obstacolele din cameră. Din când în când părea că pierde legătura și atunci atingea cu mâna fruntea sau degetele emițătorului, fără ca acesta să constituie o condiție obligatorie a receptării mesajului. Solicita ca mesajul să nu fie format dintr-o frază com­plicată, ci din construcții simple. Dacă era format din mai multe fraze, atunci trebuia transmis pe fragmente. Recepționa mai ușor impulsul gândului decât conținutul semantic. Spre exemplu, executa mai ușor indicația de a saluta dacă i se comanda mental „Brațul sus!” decât „Saluta!”. Spunem mai ușor, pentru că nu era exclusă nici recepționarea unor ordine mai complicate. Aceasta observație ne-a sugerat că probabil decodificarea mesajului se face la niveluri cerebrale arhaice din punct de vedere filogenetic. Elaborările sintactice care solicită formațiuni cerebrale mai recente filogenetic erau mai greu decodificate. Observația nu are valoare decât pentru cazul studiat, existând și recepții de mesaje mult mai complexe în cazuri citate de alți autori.

Prima condiție pentru recepționarea mesajului era claritatea sa.

Când i s-a dat un ordin voit contradictoriu, receptorul a intrat într-o mare derută. Nu știa ce să facă.Într-o altă experiență i s-a cerut subiectului să formeze un număr de telefon. A executat ordinul transmis mental după 5 minute. Am dorit să știm dacă subiectul conștientizează complet ceea ce are de executat și dacă ar executa acțiuni iraționale, contrare voinței sale. Voiam cu alte cuvinte, să știm dacă pe această cale se pot săvârși acțiuni vulnerabile pentru umanitate.

Primul ordin ilogic a fost să-și arunce pe jos un obiect vestimentar propriu. L-a așezat pe un scaun și nu ne-a fost clara intenția. Atunci am hotărât să i se ordone să arunce pe fereastră unele din ustensilele noastre profesionale. Era un instrument pentru testat reflexe. S-a dus la fereastră și a început să bată ritmic cu el în pervaz. Era cu fața complet orientată spre exterior, iar emițătorul se afla în spatele său la distanța de circa 3 m, repetând mereu în gând „Aruncă-l! Aruncă-l! Aruncă-l!”.
La un moment dat subiectul receptor se întoarce cu fața spre noi și strigă iritat: „Chiar vreți sa-l arunc? Cine o să se ducă după el?!”.
S-a creat imediat o atmosferă de destindere. Și de satisfacție. Cel puțin în cazul studiat nu exista pericolul folosirii în scopuri dăunătoare a unor fenomene particulare din biologia noastră. Omul era pe deplin responsabil de gestul pe care-l executa.

Din acest experiment mai rezulta și un argument în favoarea realității fenomenului. Câtă vreme subiecții receptor și emițător se aflau față în față și se făcea chiar un contact tactil între ei, posibilitatea fraudei exista, sesizarea intențiilor din privire, mimica, mișcările inconștiente ale degetelor. Se vor­bește despre fenomenul numit cumberlandism, care ar consta din sesizarea gândurilor unui om din mișcările involuntare ale musculaturii. Deși explicația ni se pare fantezistă, pentru că este greu de înțeles cum am putea citi gândurile unui om punându-i mâna pe frunte sau cum ne-am putea exprima, spre exemplu foamea, printr-o mișcare involuntara a mușchilor de la picioare sau din alta zona a organismului, am dori sa eliminăm și o astfel de interpretare. Subiectul receptor a fost capabil să recepteze mesajul nostru de la distanță, în condiții în care nu vedea emițătorul și mai ales în condiții în care era dificilă „ghicirea” intenției noastre sau o coincidență. Nimeni nu se poate gândi că este firesc sa primească o dispoziție prin care să arunce un obiect util.

Forța de impact a gândirii.

Era o altă observație desprinsă din experiment care a constat în sesizarea că subiectul receptor, în drum spre obiectul care ii era transmis telepatic, înlătura toate celelalte obiecte întâlnite în calea sa. De exemplu, telefonul se afla la capătul opus al biroului în raport cu direcția din care venea subiectul. Toate obiectele de pe birou erau luate în mâna și, fără a schița nici un gest de testare a intențiilor noastre, le îndepărta din drumul spre telefon. Era ca și cum o apă ar fi înlăturat obstacolele din calea sa. Aceasta ne-a determinat să ne imaginăm energia purtătoare de informație ca având o forță de impact, de lovire de obiectele întâlnite în cale. Desigur, nu poate fi vorba de o demonstrație științifică și deci de o concluzie, ci doar de o observație care, adăugată altora, ar putea să fie semnificativă, după cum ar putea tot așa de bine sa nu însemne nimic.


„Inteligența Materiei” – Dumitru Constantin Duncan.


Lasă un comentariu